La asta m-am gândit azi, când am ajuns acasă de la birou după un drum de doar 18 minute. Acum un an, pe vremea asta, făceam în medie, cam 40 de minute pe sens. Ce s-a schimbat între timp? A fost deschisă bucata de autostradă dintre Șoseaua de Centură București și
cartierul Colentina.
Și mi-am dat seama că se poate și mai bine. Că nu e ok să te mulțumești cu puțin și că dacă îți lărgești puțin orizonturile, s-ar putea să-ți dai seama că normalitatea ta nu prea coincide cu epoca în care trăiești și că s-ar putea să depui mai mult efort decât trebuie pentru mai puțin decât poți obține, în realitate.
40 de minute economisite în fiecare zi (20 dimineața, 20 seara), timp de 3 ani și câteva luni înseamnă aproape 70 de zile lucrătoare (8h) petrecute la volan, din lipsa unei alternative mai rapide, mai ecologice, mai ieftine… pe scurt, mai deștepte.
Și dacă stai și aduni câte 5-10 minute pierdute din cauza unor chestii care pot fi rezolvate mai deștept te apucă groaza și începi să te gândești: oare cât de deștept e din partea mea că mă complac într-o situație de acest gen?
Răspunsul la care am ajuns eu până acum e că nu e deloc deștept și că asta e mediocritatea pe care, tacit, o acceptăm. Și în care reușim să ne facem un univers propriu în care să atingem succesul ăla pe care ni-l imaginăm.
Sănătate OK, o casă drăguță și primitoare, o mașină confortabilă, vacanțe la intervale regulate, prieteni apropiați cu care împarți același sistem de valori, aceleași hobby-uri, aceleași obiceiuri, mici cadouri și răsfăț din când în când… definiția perfectă a lui average Joe într-o bulă.
Și totuși, cât de deștept e să te mulțumești cu toate astea, dând la schimb 40 de minute, în fiecare zi? Când știi că se poate și altfel, că se poate și să ai toate cele de mai sus fără să faci trocul ăsta cu timpul tău.
Și-mi dau seama cu cât de puține ne mulțumim, mai ales atunci când nu știm că se poate și altfel.
Discutam la un moment dat cu cineva și spuneam că mie mi se pare că definiția cea mai bună pentru atitudinea asta este „inocență soră cu prostia”. Momentul ăla când nu știi ce nu știi, când tu ești de bună credință și, probabil, dacă ai știi ce și cum, ai face. Dar, în lipsa acestor cunoștințe, folosești metoda cea mai la îndemână sau alegi să nu faci nimic.
Pe mine chestia asta mă sperie îngrozitor de tare. Să văd pe cineva care se uită la mine ca vițelul la poarta nouă când îi spun că se poate și altfel, mai simplu, mai ușor, mai eficient.
Să văd o persoană care deși are toate capacitățile necesare pentru a face ceva mai deștept, dar care alege o soluție de genul “las-o că merge și-așa” doar pentru că aia e cea mai la îndemână.
Și ce legătură are asta cu drumul de 20 de minute?
Păi e o alegere din partea noastră că petrecem tot timpul ăsta, în locurile astea, pierzându-ne timp prețios din viață, într-un context care ne ține, adesea, în mediocritate.
Ne bucurăm ca niște fraieri de lucruri normale doar pentru că suntem obișnuiți să trăim în inocența noastră și nu cerem mai mult de la noi și de la cei din jur. Sau nu neapărat mai mult, dar măcar la nivelul vremurilor în care trăim.
E normal să nu petreci 3 ore pe zi făcând naveta dintr-un capăt al altuia al orașului de acasă la job. E normal să mergi la doctor și să nu intri bou și să ieși și mai bou de-acolo. E normal ca noi, toți, să ne facem treaba bine, cu grijă și cu simț de răspundere, gândindu-ne la consecințele acțiunilor noastre. E normal.
Și nu, nu e mai deștept din partea noastră s-o luăm pe scurtătura ignoranței, doar pentru că putem și pentru că, probabil, nu ne va trage nimeni de mânecă.
Măcar dacă o facem, să o facem conștienți de consecințe și împăcați că nu contribuim cu nimic la bunul mers al existenței noastre colective. Ba chiar dimpotrivă.